Petre Stoica din Poezii

LA SCUFUNDAREA VASULUI TITANIC

2011-07-19T15:42:00.001-07:00

Bila albă tocmai se îndrepta spre bila roşie

era ultima lovitura dintr-o partidă de biliard

brusc bilele s-au smuls îndărăt

brusc s-au stins şi luminile roz, de pluş

credeam că-i o farsă aici pe Atlantic

masa plutea ca la o şedinţă de spiritism

pasagerii începuseră să alerge pe punte

era o turma de gazele gonită de un tigru nevăzut

poate printre noi apăruse o hidră

eram cu toţii fiii miraculosului veac douăzeci

încrezători în forţa aburilor în iubire şi sport

eram cu toţii mistuiţi de jarul

valsului Fascination

am fugit pe punte cu tacul în mână-nu stiu de ce

poate să mă apăr de beznă-nu ştiu

chipurile pasagerilor era marmoreenele măşti

de la balul din palatele morţii

unii alergau cu jobenul în mână – nu ştiu de ce

poate să se apere cu ele de beznă – ca mine

cineva ducea sub braţ o casetă cu bijuterii

caseta păreaun alb sicriu de copil

cineva târa dupa el un olog

cineva îşi smulgea părul din cap şi părul lua foc

cineva zbura cu aripi de liliac uriaş

uitaserăm că plutim pe ocean

că suntem numai păienjeni pe firele subţiri ale lumii

îmbrăcaţi pe jumătate goniţi din culcuş

îndrăgostiţii se lipeau unul de altul

de parcă veneau calareţii sălbatici să-i târască în stepelelunii

căpitanul vasului veghea coborârea solemnă

în criptele apei dar căpitanul murise încă de ieri

poate murise într-o veche bătălie navală

poate era amiralul îngerilor negri din cer

era un tumult de parcă veneau barbarii

să stingă luminile cu gaz aerian ale veacului douăzeci

să-i fure altarele şi toate ideologiile

să-şi lase urina în pinacotecile sale

să-i siluiască fecioarele

dar nu erau decât valurile, maiestuoase

în nepăsarea lor noi eram doar păienjenii

tremurând pe firele subţiri ale lumii

pe punte capela sufla din alămuri eroic

marşuri de nuntă arii de paiaţă valsuri de moarte

cu Verdi a căzut şi ultima pagină

sărisem în apă cu tacul în mână – nu ştiu de ce

apoi am rămas în singurătate

neputincios şi speriat asemenea primului om

în peşteră – dupa facerea lumii

planetele îmi picurau stilete în ochi

lângă mine cădeau meteorii groazei

veniră însă şi zorile sfinte

înălţând un imn de triumf

după drumuri lungi cu alţi corăbieri

am revenit norocos în Ithaca

de atunci în grădinile lumii s-au născut şi alţi filozofi

s-au scufundat şi alte vase s-au scufundat

ţări în supunere au pierit ideologii şi statui-şi zorile

au mângâiat ruinele fumegânde rănile calde

şi azi regret partida de biliard

în care urma să fiu victorios

când bila albă se îndrepta spre bila roşie

şi brusc cele doua bile s-au smuls îndărăt

CÂND MAESTRUL ROUSSEAU A PLECAT UNDE TREBUIE

2010-02-15T12:46:00.000-08:00

În ultima zi a sfintelor sale geneze
iubitul maestru şi-a consultat ceasul din turn
văzând că e timpul şi-a spălat cele câteva pensule
apoi şi-a pus la umeri aripi de serafim
plecând unde trebuie
îl însoţeau dirijabilul cu trup de delfin
şi Libertatea cu trâmbiţa-n mână
în cinstea maestrului fotbaliştii cu lungi mustăţi
au jucat pe alee un meci jubiliar
Poetul cu Muza i-au cântat din antica liră un imn grandios
copacii din Parcul Mountsouri au înflorit a doua oară
iar căpitanul vasului cu zbaturi a ordonat
să se cânte valsul închinat doamnei sale Clemence
iubitul maestru era însă departe
grăbit să ajungă unde trebuie

ROATA NOROCULUI

2010-01-29T13:57:00.000-08:00

Venim la roata norocului neagră şi roşie
semnele ei sunt albe ca ochii destinului
din malul zilei ies crocodilii-cu gura deschisă
caută roata norocului vor s-o înghită

numai unul câştigă sticla de şampanie

este o după-amiază cu aripi obosite
nici o adiere nu te clinteşte din loc
odecolon şi pudră şi transpiraţie acră
mierea melodiei La Paloma ne curge pe buze

numai unul câştigă sticla de şampanie

roata se opreşte cu scrâşnet de iad vlăguit
unul primeşte suave flori de mătase
pentru nunta cu moliile altul apucă
glastra cu muşte uscate anul trecut
soldatul câştigă oglinda: priveşte în ea
şi faţa şi-o vede acoperită cu lut

cine câştigă sticla de şampanie?

Pe fundul poşetei mai găseşti o monedă
o aruncăm cu nepăsare de prinţ a săracului

seara târziu
cu mierea melodiei La Paloma pe buze
plecăm spre casă cu puşculiţa de ghips-
in ea să strângem bani să plecăm pe altă planetă

PROFESORII DE GIMNAZIU

2009-09-29T11:07:00.000-07:00

Ei s-au retras în cimitirul
cu îngeri de bronz înverzit;
azi memoria mea
îi ridică din morminte
redându-le siluetele vechi:

Vara, pe străzile oraşului mic…
Sunt îmbrăcaţi în haine sobre
lucind de atâta şi atâta călcat,
la gâtul lor mereu transpirat
atârnă lavalierele
ca nişte păsări căzute în praf…

O, iată-i acasă, martiri ai chinului zilnic,
în camere cu umbre mucegăite
tuşesc uşor, vorbesc fără sens,
taie lemne în curte
sau tac lângă soţiile lor
legate la frunte din pricina
migrenelor fără sfârşit:
lefuri mici, fetele nici azi măritate…

Spre seară, cu învierea zorelelor
ei tresar şi ies în strada răcorită
intrând în cazinoul suav tapetat.
Acolo aşează ceasul pe masa de marmoră
- de fapt ce timp să măsoare? –
comandă o turcească, frunzăresc “Universul”
şi-n clipa aleasă în urmă cu două decenii
încep să discute la flacăra focului scăzut
despre Napoleon şi amantele sale.

O, viata lor
citită în oglinda restului de cafea
presărat cu scrum de ţigară:
misterioase litere spun
o poveste nespus de amară.

În drum spre căminele strâmte
trecătorii îi salută cu teamă ascunsă
domnii profesori îşi ridică meloanele grele de praf
şi le raspund cu zâmbet prietenos
căci ei, îmbătrâniţi înainte de timp
nu mai au energia să fie prea răi…

LA SCUFUNDAREA VASULUI TITANIC

2009-04-01T12:22:00.000-07:00

Bila albă tocmai se îndrepta spre bila roşie
era ultima lovitura dintr-o partidă de biliard
brusc bilele s-au smuls îndărăt

brusc s-au stins şi luminile roz, de pluş
credeam că-i o farsă aici pe Atlantic
masa plutea ca la o şedinţă de spiritism

pasagerii începuseră să alerge pe punte
era o turma de gazele gonită de un tigru nevăzut
poate printre noi apăruse o hidră

eram cu toţii fiii miraculosului veac douăzeci
încrezători în forţa aburilor în iubire şi sport
eram cu toţii mistuiţi de jarul
valsului Fascination

am fugit pe punte cu tacul în mână – nu stiu de ce
poate să mă apăr de beznă – nu ştiu
chipurile pasagerilor era marmoreenele măşti
de la balul din palatele morţii

unii alergau cu jobenul în mână – nu ştiu de ce
poate să se apere cu ele de beznă – ca mine
cineva ducea sub braţ o casetă cu bijuterii
caseta părea un alb sicriu de copil
cineva târa dupa el un olog
cineva îşi smulgea părul din cap şi părul lua foc
cineva zbura cu aripi de liliac uriaş
uitaserăm că plutim pe ocean
că suntem numai păienjeni pe firele subţiri ale lumii

îmbrăcaţi pe jumătate goniţi din culcuş
îndrăgostiţii se lipeau unul de altul
de parcă veneau calareţii sălbatici să-i târască în stepele lunii

căpitanul vasului veghea coborârea solemnă
în criptele apei dar căpitanul murise încă de ieri
poate murise într-o veche bătălie navală
poate era amiralul îngerilor negri din cer

era un tumult de parcă veneau barbarii
să stingă luminile cu gaz aerian ale veacului douăzeci
să-i fure altarele şi toate ideologiile
să-şi lase urina în pinacotecile sale
să-i siluiască fecioarele

dar nu erau decât valurile, maiestuoase
în nepăsarea lor noi eram doar păienjenii
tremurând pe firele subţiri ale lumii

pe punte capela sufla din alămuri eroic
marşuri de nuntă arii de paiaţă valsuri de moarte
cu Verdi a căzut şi ultima pagină
sărisem în apă cu tacul în mână – nu ştiu de ce

apoi am rămas în singurătate
neputincios şi speriat asemenea primului om
în peşteră – dupa facerea lumii

planetele îmi picurau stilete în ochi
lângă mine cădeau meteorii groazei
veniră însă şi zorile sfinte
înălţând un imn de triumf
după drumuri lungi cu alţi corăbieri
am revenit norocos în Ithaca

de atunci în grădinile lumii s-au născut şi alţi filozofi
s-au scufundat şi alte vase s-au scufundat
ţări în supunere au pierit ideologii şi statui-şi zorile
au mângâiat ruinele fumegânde rănile calde

şi azi regret partida de biliard
în care urma să fiu victorios
când bila albă se îndrepta spre bila roşie
şi brusc cele doua bile s-au smuls îndărăt

CÂND MAESTRUL ROUSSEAU A PLECAT UNDE TREBUIE

2009-04-01T12:20:00.000-07:00

ROATA NOROCULUI

2009-04-01T12:19:00.000-07:00

PROFESORII DE GIMNAZIU

2009-04-01T12:17:00.001-07:00

DE PE VREMEA FILMULUI MUT

2009-04-01T12:14:00.000-07:00

Lui Cornel Ungureanu

Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.
În sală e miros de tutun şi carbid.
Lovim puternic din palme; deodată
lumina se stinge şi uşile se închid.

Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu
apar maimuţe, lei, rinoceri,
admirăm piramidele grave
şi faraonii dezgropaţi din tăceri.

După pauza de zece minute
vasul Titanic se scufundă-n ocean
în timp ce orchestra adunată pe punte
suflă din alămuri cu mare elan.

Ni se arată şi războiul cu burii,
vedem explozii, arme, râuri de sânge.
Cu fitilul aprins trece suspinul prin sală,
lângă tata cineva plânge.

Ieşim cu felinarele în stradă,
lacrimi ne curg întruna pe faţă.
Nimeni nu vorbeşte pe drum.
Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.

Ultimul spectacol

2009-03-29T02:29:00.000-07:00

REŞEDINŢĂ DE PLASĂ

I

Bariera se ridică agale,
căruţe cu păsări, cu fructe, cu mac
intră în oraşul mic, salutate
de cocoşul cu trâmbiţa spartă.

Huruie storuri de case bogate
şi mâini dolofane aşează-n ferestre
plăpumi azurii peste care
cresc norii pernelor albe.

Frizerii stau în stradă, plictisiţi
încă înainte de începerea zilei,
ar spune ceva dar preferă
să privească amoraşii de piatră.

Căruţele cântă din osii uscate
şi ajung în piaţa cu bidoane de lapte,
altele caută judecătoria de ocol
unde ţăranii coboară
şi intră în curte cu biciul în mână.

Lângă monumentul cu vultur
apar funcţionarii lins pieptănaţi,
dispar în misterioasele coridoare
împodobite cu genţi şi avize.

Soarele îneacă podoaba vitrinelor,
de ani fără număr
ciorchinii roşcovelor atârnă blajin
printre perii si funii de cânepă.

În fânul căruţei e aşezat un sicriu,
o femeie a cumpărat lumânări pentru nuntă
şi strânge în palma crăpată
batista cu bani.

Din ceasul preturii cad smalţuri crăpate.
Aerul e dulce, de candel,
bătrânul fotograf s-a prăbuşit pe ziar
şi vorbeşte vorbeşte în somn.

În cârciumă negustorii încheie contracte,
cineva ţipă fantastic, răstoarnă o masă
şi sparge sticla cu vin.

Avocaţii mai aleargă în hainele lor de lustrin
decolorate de soare,

frizerii orbesc în oglinda pătată de muşte.

Golite, căruţele pleacă spre câmpuri,
of, oraşul mic rămâne în urmă
cu turnul pompierilor in care
nu se zăresc niciodată măruntele focuri
zilnic izbucnite aici.

II

Din norul serii, zmeuriu,
cad porumbei întorşi de pe câmp;
umbrele mănâncă repede
afişele cu anunţuri de târg.

Servitoarele târăsc spre casă
copii cu bucle de îngeri.
Viorile subţiri din chioşc
intonează Tango notturno.

Tac valţurile morii ţărăneşti,
lângă fabrica de cărămidă
salariaţi cu şepci cadrilate
intră în camere mici.

Soţia primarului priveşte
circul ambulant care trece
cu pitici, cu umbrele, cu tobe
şi o maimuţă închisă în ladă.

Funcţionarii cu mustăţi de catran
vin în parc să consume
covrigi cu chimen, să asculte
melodiile sublime din chioşc.

Nebunul înconjură fiecare pom,
oprit pe podul de lemn
vede capul Ofeliei plutind
ca nufărul pe apa murdară.

Pudră, ţânţari, transpiraţie,
vârtej de valsuri răcoroase;

directorul băncii spune glume,
râsul său înghite luna
şi, obosite, soţiile funcţionarilor
scot fluturi din bere.