PROFESORII DE GIMNAZIU

Ei s-au retras în cimitirul
cu îngeri de bronz înverzit;
azi memoria mea
îi ridică din morminte
redându-le siluetele vechi:

Vara, pe străzile oraşului mic…
Sunt îmbrăcaţi în haine sobre
lucind de atâta şi atâta călcat,
la gâtul lor mereu transpirat
atârnă lavalierele
ca nişte păsări căzute în praf…

O, iată-i acasă, martiri ai chinului zilnic,
în camere cu umbre mucegăite
tuşesc uşor, vorbesc fără sens,
taie lemne în curte
sau tac lângă soţiile lor
legate la frunte din pricina
migrenelor fără sfârşit:
lefuri mici, fetele nici azi măritate…

Spre seară, cu învierea zorelelor
ei tresar şi ies în strada răcorită
intrând în cazinoul suav tapetat.
Acolo aşează ceasul pe masa de marmoră
- de fapt ce timp să măsoare? –
comandă o turcească, frunzăresc “Universul”
şi-n clipa aleasă în urmă cu două decenii
încep să discute la flacăra focului scăzut
despre Napoleon şi amantele sale.

O, viata lor
citită în oglinda restului de cafea
presărat cu scrum de ţigară:
misterioase litere spun
o poveste nespus de amară.

În drum spre căminele strâmte
trecătorii îi salută cu teamă ascunsă
domnii profesori îşi ridică meloanele grele de praf
şi le raspund cu zâmbet prietenos
căci ei, îmbătrâniţi înainte de timp
nu mai au energia să fie prea răi…

DE PE VREMEA FILMULUI MUT

Lui Cornel Ungureanu

Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.
În sală e miros de tutun şi carbid.
Lovim puternic din palme; deodată
lumina se stinge şi uşile se închid.

Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu
apar maimuţe, lei, rinoceri,
admirăm piramidele grave
şi faraonii dezgropaţi din tăceri.

După pauza de zece minute
vasul Titanic se scufundă-n ocean
în timp ce orchestra adunată pe punte
suflă din alămuri cu mare elan.

Ni se arată şi războiul cu burii,
vedem explozii, arme, râuri de sânge.
Cu fitilul aprins trece suspinul prin sală,
lângă tata cineva plânge.

Ieşim cu felinarele în stradă,
lacrimi ne curg întruna pe faţă.
Nimeni nu vorbeşte pe drum.
Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.

Ultimul spectacol

REŞEDINŢĂ DE PLASĂ

I

Bariera se ridică agale,
căruţe cu păsări, cu fructe, cu mac
intră în oraşul mic, salutate
de cocoşul cu trâmbiţa spartă.

Huruie storuri de case bogate
şi mâini dolofane aşează-n ferestre
plăpumi azurii peste care
cresc norii pernelor albe.

Frizerii stau în stradă, plictisiţi
încă înainte de începerea zilei,
ar spune ceva dar preferă
să privească amoraşii de piatră.

Căruţele cântă din osii uscate
şi ajung în piaţa cu bidoane de lapte,
altele caută judecătoria de ocol
unde ţăranii coboară
şi intră în curte cu biciul în mână.

Lângă monumentul cu vultur
apar funcţionarii lins pieptănaţi,
dispar în misterioasele coridoare
împodobite cu genţi şi avize.

Soarele îneacă podoaba vitrinelor,
de ani fără număr
ciorchinii roşcovelor atârnă blajin
printre perii si funii de cânepă.

În fânul căruţei e aşezat un sicriu,
o femeie a cumpărat lumânări pentru nuntă
şi strânge în palma crăpată
batista cu bani.

Din ceasul preturii cad smalţuri crăpate.
Aerul e dulce, de candel,
bătrânul fotograf s-a prăbuşit pe ziar
şi vorbeşte vorbeşte în somn.


În cârciumă negustorii încheie contracte,
cineva ţipă fantastic, răstoarnă o masă
şi sparge sticla cu vin.

Avocaţii mai aleargă în hainele lor de lustrin
decolorate de soare,

frizerii orbesc în oglinda pătată de muşte.

Golite, căruţele pleacă spre câmpuri,
of, oraşul mic rămâne în urmă
cu turnul pompierilor in care
nu se zăresc niciodată măruntele focuri
zilnic izbucnite aici.

II

Din norul serii, zmeuriu,
cad porumbei întorşi de pe câmp;
umbrele mănâncă repede
afişele cu anunţuri de târg.

Servitoarele târăsc spre casă
copii cu bucle de îngeri.
Viorile subţiri din chioşc
intonează Tango notturno.

Tac valţurile morii ţărăneşti,
lângă fabrica de cărămidă
salariaţi cu şepci cadrilate
intră în camere mici.

Soţia primarului priveşte
circul ambulant care trece
cu pitici, cu umbrele, cu tobe
şi o maimuţă închisă în ladă.

Funcţionarii cu mustăţi de catran
vin în parc să consume
covrigi cu chimen, să asculte
melodiile sublime din chioşc.

Nebunul înconjură fiecare pom,
oprit pe podul de lemn
vede capul Ofeliei plutind
ca nufărul pe apa murdară.

Pudră, ţânţari, transpiraţie,
vârtej de valsuri răcoroase;

directorul băncii spune glume,
râsul său înghite luna
şi, obosite, soţiile funcţionarilor
scot fluturi din bere.