Ultimul spectacol

REŞEDINŢĂ DE PLASĂ

I

Bariera se ridică agale,
căruţe cu păsări, cu fructe, cu mac
intră în oraşul mic, salutate
de cocoşul cu trâmbiţa spartă.

Huruie storuri de case bogate
şi mâini dolofane aşează-n ferestre
plăpumi azurii peste care
cresc norii pernelor albe.

Frizerii stau în stradă, plictisiţi
încă înainte de începerea zilei,
ar spune ceva dar preferă
să privească amoraşii de piatră.

Căruţele cântă din osii uscate
şi ajung în piaţa cu bidoane de lapte,
altele caută judecătoria de ocol
unde ţăranii coboară
şi intră în curte cu biciul în mână.

Lângă monumentul cu vultur
apar funcţionarii lins pieptănaţi,
dispar în misterioasele coridoare
împodobite cu genţi şi avize.

Soarele îneacă podoaba vitrinelor,
de ani fără număr
ciorchinii roşcovelor atârnă blajin
printre perii si funii de cânepă.

În fânul căruţei e aşezat un sicriu,
o femeie a cumpărat lumânări pentru nuntă
şi strânge în palma crăpată
batista cu bani.

Din ceasul preturii cad smalţuri crăpate.
Aerul e dulce, de candel,
bătrânul fotograf s-a prăbuşit pe ziar
şi vorbeşte vorbeşte în somn.


În cârciumă negustorii încheie contracte,
cineva ţipă fantastic, răstoarnă o masă
şi sparge sticla cu vin.

Avocaţii mai aleargă în hainele lor de lustrin
decolorate de soare,

frizerii orbesc în oglinda pătată de muşte.

Golite, căruţele pleacă spre câmpuri,
of, oraşul mic rămâne în urmă
cu turnul pompierilor in care
nu se zăresc niciodată măruntele focuri
zilnic izbucnite aici.

II

Din norul serii, zmeuriu,
cad porumbei întorşi de pe câmp;
umbrele mănâncă repede
afişele cu anunţuri de târg.

Servitoarele târăsc spre casă
copii cu bucle de îngeri.
Viorile subţiri din chioşc
intonează Tango notturno.

Tac valţurile morii ţărăneşti,
lângă fabrica de cărămidă
salariaţi cu şepci cadrilate
intră în camere mici.

Soţia primarului priveşte
circul ambulant care trece
cu pitici, cu umbrele, cu tobe
şi o maimuţă închisă în ladă.

Funcţionarii cu mustăţi de catran
vin în parc să consume
covrigi cu chimen, să asculte
melodiile sublime din chioşc.

Nebunul înconjură fiecare pom,
oprit pe podul de lemn
vede capul Ofeliei plutind
ca nufărul pe apa murdară.

Pudră, ţânţari, transpiraţie,
vârtej de valsuri răcoroase;

directorul băncii spune glume,
râsul său înghite luna
şi, obosite, soţiile funcţionarilor
scot fluturi din bere.